Inima neagra

Merit să fiu pedepsit. Trebuie să mă înlănţuiţi şi în carceră să mă aruncaţi. Să scriu precum Arghezi fiindcă eu nu ştiu ce să mai smulg din mine. Scot idei goale, gânduri încurcate, cuvinte simple… şi totul rămâne negru într-un final. El mă îmbracă în hainele sale.

Ce simt? E un pic rece, dar mă simt bine. Mă absoarbe lent. E calm, e liniştit, nu se grăbeşte, mă analizează şi mă ascultă… Întotdeauna cel care nu trebuie mă ascultă. Ştie slăbiciunea mea…

Vena după vena, celula după celulă, le înghite pe toate, iar inima se face şi ea neagră. Nu luptă. Se lasă înghiţită.

„Am o inimă neagră ca noaptea, dar sentimentele rămân aceleaşi. Pot vedea cum a fost şi cum va fi. E ce vă mai mult ca perfect. E ceva dumnezeiesc. Văd cum se crează un obiect şi cum moare. Pot vedea inima unei persoane cum se zbate. Nu ştiu de ce, dar pot.”

Zile şi nopţi mă tot întrebam ce caut şi unde mă îndrept. Negrul venea şi-mi alina inima, iar eu îmi continuam drumul. Într-un final tot cu întrebări rămâneam.

De aceea mă retrag în singurătate, unde îmi e bine. Nu văd cruzime, e linişte. Visele devin realitate în imaginarul meu. Mă plimb pe valurile lui şi absorb fiecare petală a amintirilor mele. Asta e perla. Să trăieşti şi să analizezi.

Încerc să le arat că e posibil şi altfel, că binele mai există. Îl port în mine, dar flacăra mea e prea mică. De aceea prefer să fiu înghiţit de întuneric…

De ce fac asta? Simt că sunt prea slab de a schimba sau a face ceva, prefer să fiu planul altcuiva. Şi totuşi… inima neagră mă ascultă şi mă iubeşte…