Trupul îi sleit de puteri. Merge un pic cocoșat, din cauza necazurilor cel trag în jos. Şchiopătează pe piciorul stâng, de parcă s-ar fi luptat cu ceva. Părul îi este lung. Ai zice că-i neîngrijit, dar îi dovada că lui nu-i pasă de ceea ce zic alţii. Are barbă mică, de vreo lună, două. Printre firele sale de mătase se mai strecoară şi câteva șuvițe negre. Înseamnă că nu a îmbătrânit destul. Ochii îi sunt călăuză. Dorea să-i scoată într-o zi, dar na reuşit. Nu a suportat durerea. I-a rămas o tăietură pe ochiul stâng. Semn al rușinii sale.
Trupul îi acoperit cu un petec de întristare. Lumea îl întreabă: „De ce nu-l schimbi? Nu ţii ruşine?” Iar el le zice: „Eu măcar ştiu cine-s şi unde mă îndrept, dar voi?” Şi-şi continuă drumul. Picioarele îi sunt dezgolite. Au o culoare stranie, între mov şi negru. Ele au cunoscut lumea.
Zăpada e de jur împrejur. În drum doar luna mă îndruma cu razele sale, iar întunericul îmi este harta. Stele nu-s, m-au lăsat. Doar luna e sus. Doar luna… are câteva raze care mă încălzesc. Doar câteva…
Nu. Gândurile mele nu-s adâncite. Eu cad în adâncuri.
Îmi continui drumul prin zăpadă. Aş zice că e frig dar nu simt nimic. Jumătate din corp mii amorţit din cauza frigului. Trebuie să fie undeva -30. Dar continui cu nepăsare. O parte din mine e ofilită de atâta ură şi critică, oțelită de atâta desfrâu lumesc, o parte amărâtă din cauza necazurilor.
În gând aud glasul Mariei. Ea îmi cânta cu duioșie. Ea îmi vindeca rănile. Ea mă alină. Ea mă ajută să suport omenirea. Îmi zice că mă așteaptă, iar eu merg. Tot înainte, indiferent că e întuneric sau nu văd nimic decât zăpada.
Începe să ningă. Viscol. Îmi tremură mandibula. Mii într-atât de frig ca nu realizez ce fac. Mă opresc și mi se strecoară un gând: „Pentru cine fac eu asta?”
Gândurile devin o povară. Ele ferm merg înainte şi devin tot mai grele. Simt cum mă înec, ele mă trag. Mă sufoc, inima mi se zbate nebunește, de parcă ar dori să se smulgă din trup. Durerea e insuportabilă atunci când nu ai ce scrie. Simt cum mintea îmi sărăcește, buzele mi se usucă, ochii orbesc, iar mâna îmi tremură.
Sufletul mi-a devenit egoist. El învinuiește alţii de problemele sale. Sunt un mort ce pășește pe meleagurile ispitelor. Seara adorm în speranţa că nu mă voi trezi, iar dimineaţa că voi adormi îndată. Oare moartea mii răspuns?
Mai simplu nu am putut să-ţi scriu, fiindcă sunt limitat. Nu am sursa. Nu am viaţa. Nu am inspirație.
Văd în zare o nălucă. Nu. Stai. E copacul meu. E prietenul meu, cel ce nu mă lăsa, cel ce mă iubește și mă încălzește. Fug, alerg din răsputeri spre el. Dar e târziu… târziu… Frunzele cad. Lin, plutesc, în valurile uitării. Eu le privesc şi mă întreb: “De ce?” Ele tac şi mă îngroapă în foșnete. Una câte una, peste chip, mâna, picior, tot trupul devine sclav.
Societatea e un lucru straniu. E un infern, unde a fi bun e doar un mit, iar a fi diferit, e ceva în trecut. Nu încerca să schimbi decursul scenariului. Vei fi mutilat, mai bine luptă în tihnă. Supraviețuiește.
Bueno 